Fuga — o temă care se preschimbă și rămâne totuși ea însăși
Șase preschimbări de ascultat. În stânga mereu aceeași temă, în dreapta preschimbarea ei — și o expoziție cu două intrări.
O fugă are o singură temă, și din ea crește întreaga piesă. Apare întâi singură, apoi o preia vocea următoare în timp ce prima merge mai departe — iar pe drum tema este întoarsă, citită de la sfârșit, întinsă și strânsă. Rămâne recunoscută, deși aproape nicio intrare nu sună ca cea dinaintea ei.
Nimic din toate acestea nu ține de dispoziție, ci de socoteală. Fiecare preschimbare se poate spune printr-un număr: răspunsul stă cu șapte semitonuri mai sus, inversarea întoarce fiecare interval, racul citește sunetele de la coadă, augmentarea dublează fiecare durată. Tocmai de aceea în această pagină nu se afirmă nimic care să nu fi fost numărat înapoi din sunet.
Aici stau șase perechi una lângă alta. În stânga mereu aceeași temă, în dreapta preschimbarea. Ambele scrieri se pot asculta — la inversare se aude îndată că melodia își păstrează chipul și totuși merge în cealaltă direcție.
Răspunsul
Vocea a doua aduce aceeași temă, fiecare sunet cu șapte semitonuri mai sus. Distanțele dintre sunete nu se schimbă — aceasta este piatra de încercare: o transpunere care schimbă fie și un singur interval nu este una. Se aude aceeași melodie în alt loc, și tocmai din asta trăiește începutul fiecărei fugi.
Inversarea
Fiecare interval merge în cealaltă direcție: unde tema urcă un pas, inversarea coboară același pas. Primul sunet rămâne pe loc, tot restul se pliază în jurul lui. Chipul melodiei rămâne recunoscut, direcția este schimbată — aici oglinda merge semiton cu semiton, de aceea în imagine stau alterații pe care tema nu le are.
Racul
Șirul de sunete citit de la coadă spre cap: ultimul sunet devine primul. Este preschimbarea cea mai greu de auzit, fiindcă chipul se schimbă cu totul în timp ce fiecare sunet în parte rămâne același. Pe hârtie se vede dintr-o privire; pentru ureche e nevoie de obișnuință.
Augmentarea
Același șir de sunete, dar fiecare durată dublată: optimile devin pătrimi, iar tema are nevoie de două măsuri în loc de una. Într-o fugă augmentarea stă de obicei spre sfârșit, când tema trebuie să apară încă o dată în mare, în timp ce celelalte voci merg mai departe în tempoul de la început.
Diminuarea
Direcția opusă: fiecare durată înjumătățită, optimile devin șaisprezecimi. Tema aleargă de două ori mai repede și încape într-o jumătate de măsură. Împreună cu augmentarea, asta dă putința de a auzi aceeași temă în două viteze deodată.
Strettoul
A doua intrare nu așteaptă ca prima să se termine, ci vine aici deja după două optimi. Tema se suprapune peste ea însăși — și asta se măsoară după timpii de intrare: cât timp distanța e mai scurtă decât tema, este un stretto. Spre sfârșitul unei fugi intrările se înghesuie adesea tot mai aproape, iar piesa se strânge astfel.
Expoziția: tema și răspunsul
Sus tema începe singură. O măsură mai târziu intră jos răspunsul, cu o octavă sub transpunerea reală — iar vocea de sus cântă mai departe în loc să tacă. Acest contrasubiect este contrapunctul temei: trebuie să se potrivească răspunsului fără să-i ia atenția. La sfârșit amândouă vocile se așază pe același sunet, la două octave distanță.
Ce se întâmplă cu tema
Răspunsul este vocea a doua: aceeași temă, fiecare sunet cu șapte semitonuri mai sus. Distanțele dintre sunete rămân astfel aceleași, sunet cu sunet — asta se poate număra în sunet. Așa arată un răspuns real. Dacă o temă începe cu un salt de cvintă, vechii maeștri îl îngustează la cvartă pentru ca răspunsul să rămână în tonalitate; atunci se numește tonal. Tema acestei pagini începe cu un pas de secundă și nu are nevoie de acea potrivire.
Inversarea întoarce fiecare interval: un pas în sus devine același pas în jos. Primul sunet rămâne unde a fost, tot restul se pliază în jurul lui. Racul citește șirul de sunete de la coadă — ultimul sunet devine primul. Amândouă preschimbările schimbă doar înălțimile, nu duratele.
Augmentarea și diminuarea fac invers: sunetele rămân, fiecare durată este dublată sau înjumătățită. În augmentare tema ocupă două măsuri în loc de una. Strettoul, în sfârșit, lasă a doua intrare să înceapă înainte ca prima să se fi terminat — tema se suprapune peste ea însăși, iar cu cât asta se întâmplă mai târziu într-o fugă, cu atât intrările se strâng mai aproape.
Ce stă alături
Cum se conduc două voci împreună: Contrapunct. Cum se numesc distanțele dintre două sunete: Intervale. Cum se închide o frază: Cadențe.
Semne muzicale · Termeni muzicali
Anotona face asta pentru tine
Fotografiază o partitură sau cântă melodia — Anotona recunoaște tonalitatea, scrie notele și le transpune în orice altă tonalitate. Gratuit.
Vezi AnotonaFiecare notă de pe această pagină este calculată, nu copiată.